Vara la tara..

Intotdeauna mi-a placut nucul bunicii, desi imi era frica sa-l catar pana in varf... Dar l-am iubit pentru ca imi facea amiezile linistite si umbroase, pentru ca imi oferea ascunzatoarea perfecta, pentru ca imi asculta toate prostiile...aveam creanga mea de pe care vedeam satul...creanga pe care stateam cand o asteptam pe mama, cand radeam cu fetele sau cand plangeam de dor, orice fel de dor...
In zilele in care visam, imi inchipuiam creanga ca fiind un cal mandru si negru... visam ca ma duce departe...of...
Cate secrete stie nucul, cate veri s-a amuzat de povestile noastre, sau de intalnirile secrete... insa asa linistit cum e, si-a aplecat crengile sa ne putem catara...
Era atat de mare, in mijlocul gradinii... parea imens... Poate de asta imi era atat de frica sa ma catar pana in varf....
Si totusi acum... acum pare atat de mic... Sa se fi lasat oare de greutatea verilor petrecute pe crengile lui?...
Imi e dor de Alexandra de atunci... ma intreb cateodata unde a plecat....